Am cunoscut un om fain - Radu Ciorniciuc

Am cunoscut un om fain. Săptămâna trecută s-a intamplat să-l întâlnesc cu ocazia unei sesiuni de fotografie pentru un curs la care lucrează.

Cu câteva zile înainte intru și eu pe facebook să mă uit, ca ultimul ignorant, la profilul omului, să văd și eu cu cine lucrez. Și văd, premiat la Sundance pentru film documentar, ditai cariera de jurnalism, următorul documentar îi rulează acum la Toronto. Buuun zic, rezist tentației de a mă uita la documentar pe HBO indiferent de câte mega review-uri extraordinare are. Nu vreau să mă influențeze mâine când am să îl cunosc, vreau să fotografiez un om, sincer, așa cu sufletul, cum imi place mie. 

Vine a doua zi, toate pregatite în studio, la Centrul de creație MAIDAN. Am oportunitatea de a lucra într-o sală de teatru pentru acest photoshoot. Nu vreau să includ prea multe persoane în acest text pentru a nu incurca mintea cititorului doar vreau așa scurt să mulțumesc acestor oameni ai MAIDAN-ului pentru prietenia lor.

Așaaa, apare Radu, mergem să bem o cafea scurtă, ne cunoaștem așa rapid și ne apucăm de treaba. Când lucrez în studio, prefer să lucrez “tethered” adică legat cu un cablu “ombilical” de laptop unde îmi apar fotografiile în timp real în momentul în care apăs declanșatorul.

În timpul sesiunii când eu verific intens schema de iluminat, postura corpului și expresia facială sau altfel spus “vibe-ul” fotografiilor, Radu zice:  “Pot să văd și eu ce faci?, deoarece sunt și eu om de imagine”. Mintea mea de maimuță imediat se gândește, tu ești regizor(acum vrei și om de imagine să fi). Glumesc, bineînțeles că îi arăt ecranul. De obicei nu fac asta, nu arăt monitorul omului pe care îl fotografiez până la finalizarea sesiunii sau maxim odată - de două ori în timpul sesiunii. Oamenii tind să își pună măști în momentul în care se văd, la fel ca și când privim în oglindă. Aceste măști pe care eu mă lupt să le îndepărtez în timpul sesiunii de fotografie pentru a ajunge la miezul onest al persoanei cu care împărtășesc acest moment care va fi tipărit în timp. Pare mulțumit de ceea ce vede, cădem de acord cu o mică scenografie și terminăm sesiunea după vreo trei ore. Foarte mulțumiți cu imaginile, după încă o gură de cafea rece și încă o poveste scurtă ne luăm la revedere. “Ce om fain!” îmi zic în timp ce strâng echipamentul.

Ajung acasă, mă instalez la stația de lucru pentru a procesa fotografiile pentru deadline-ul super scurt și mă gândesc că imediat ce termin intru pe HBO să văd ce documentar a făcut omul ăsta. Eram fiert de curiozitate dar trebuie să termin fotografiile promise Mădălinei, persoana de contact de la compania SKVOT România - oamenii (super misto de altfel), care se ocupă cu platforma de cursuri unde Radu își va tine cursul de regie de film documentar.

Mulțumit cu fotografiile și trimiterea lor în timp record la fel ca și fotografii de la jocurile olimpice, instalez popcornul în bol, bolul în poală și dau play la “Acasă, My Home”.

Nu reușesc să trec de primele scene ale filmului că trebuie să îmi culeg mandibula căzută din popcorn, nu pot să-mi închid gura până la sfârșitul filmului când, cu greu, încerc să-mi revin din șocul de uimire. Acest om, care de dimineață zicea cu toată modestia lui că e și el om de imagine, a reușit să-mi tatueze pe retină imaginile filmului său. Retina ca retina acum, dar estetica și sensibilitatea de care dă dovadă pot spune ca mi-au lăsat o amprentă adâncă în suflet cum rareori am trăit uitându-mă la un produs audio-vizual. 

Rolul acestui mesaj nu este de a da o recenzie unui film, nici de cine mi-s eu ca l-am fotografiat pe Radu Ciorniciuc, este doar de a-mi exprima bucuria și mândria de a cunoaste un om atât de dedicat într-o zi neînsemnată de luni. Radu, îți mulțumesc pentru munca colosală din spatele acestui documentar și pentru ca ai avut puterea de a împărtăși aceasta experienta cu lumea.